Mikala

Indrazneste sa vizezi

Hiroo Onoda si Suzuki

Salutare,

Azi am citit, cum mai citesc eu ca sa nu-mi stea creieru in loc, si in timp ce citeam eu am dat peste o poveste reala la care nu stiam daca sa rad sau sa ma minunez mai intai si in ce ordine.

Hai mai bine s-o cititi si-mi spuneti dupa reactia voastra.

In ultimele luni ale anului 1944, dupa aproape un deceniu de conflict, Japonia era din ce in ce mai stransa in menghina. Economia mergea foarte prost, armata era risipita pe jumatate din suprafata Asiei, iar teritoriile cucerite in Pacific cadeau acum ca niste piese de domino in fata fortelor armate americane. Infrangerea parea inevitabila.

Pe 26 decembrie 1944, sublocotenentul Hiroo Onoda din Armata Imperiala Japoneza a fost trimis pe mica insula Lubang din Filipine. Misiunea lui era sa incetineasca pe cat posibil progresul Statelor Unite, sa ramana pe pozitii, sa lupte cu orice pret si sa nu se predea niciodata. Atat el, cat si comandantul sau stiau ca era de fapt o misiune sinucigasa.

Americanii au ajuns la Lubang in februarie 1945 si au cucerit insula printr-o mobilizare coplesitoare de forte. Majoritatea soldatilor japonezi au fost ucisi sau capturati in decurs de cateva zile, dar Onoda si trei dintre oamenii sai au reusit sa se ascunda in jungla. De acolo, au inceput un razboi de gherila impotriva fortelor americane si a populatiei autohtone, atacand liniile de aprovizionare, tragand in soldatii rataciti, incurcand pe orice cale treburile americanilor.

Dupa o jumatate de an, in august, Statele Unite au aruncat bombele atomice asupra oraselor Hiroshima si Nagasaki. Bombardamentul a dus la capitularea Japoniei si la incheierea dramatica a celui mai sangeros razboi din istoria omenirii.

Totusi, mii de soldati japonezi au ramas in continuare imprastiati pe insulele Pacificului, majoritatea, ca Onoda, ascunsi in jungla fara posibilitatea de a afla ca razboiul se sfarsise. Acesti soldati au continuat sa lupte si sa jefuiasca intocmai ca si pana atunci. O adevarata problema pentru reconstructia Asiei dupa razboi, astfel ca guvernele au fost de acord ca trebuiau luate masuri.

Armata Statelor Unite impreuna cu guvernul Japoniei au aruncat mii de brosuri in regiunea Pacificului, prin care ii anuntau pe soldati ca razboiul se terminase si ca sosise vremea sa plece acasa. Onoda si oamenii sai, ca multi altii, au gasit si au citit aceste brosuri, dar, spre deosebire de ceilalti, au hotarat ca erau false, o capcana prin care fortele americane incercau sa ii faca pe luptatorii de gherila sa-si dea de gol pozitiile. Onoda si ai sai au ars brosurile si au continuat sa lupte din pozitiile lor ascunse.

Au trecut 5 ani. N-au mai fost aruncate brosuri, iar de acum majoritatea americanilor plecasera de mult acasa. Localnicii din Lubang au incercat sa revina la vietile lor normale de pescari si fermieri. Dar Hiroo Onoda si oamenii lui au ramas pe pozitii, continuand sa traga in fermieri, sa arda recolte, sa fure animale si sa ucida localnicii care indrazneau sa se aventureze prea mult in desisul junglei. Guvernul filipinez a imprastiat noi brosuri peste jungla. Iesiti, spuneau. Razboiul s-a terminat. Ati pierdut.

Insa luptatorii le-au ignorat si pe acestea.

In 1952, guvernul japonez a intreprins un ultim efort de a-i scoate pe ultimii luptatori din Pacific din ascunzatorile lor. De data asta au fost aruncate din avion scrisori si fotografii cu familiile soldatilor disparuti, precum si mesajul personal al imparatului. Onoda a refuzat din nou sa creada ca mesajele erau autentice. A crezut si de data asta ca erau o smecherie pusa la cale de americani. El si oamenii lui au ramas si de data asta pe pozitii.

Au mai trecut cativa ani, timp in care localnicii filipinezi, satui de teroare, s-au inarmat si au inceput sa riposteze. Pana in 1959, unul dintre camarazii lui Onoda s-a predat, iar altul a fost ucis. Apoi dupa alti 10 ani, un barbat pe nume Kozuka, ultimul camarad al lui Onoda, a fost ucis intr-o incaierare cu politia in timp ce incerca sa incendieze un camp de orez, inca razboindu-se cu populatia locala, la un sfert de secol dupa incheierea celui de-al Doilea Razboi Mondial !

Onoda, care isi petrecuse de-acum mai bine de jumatate din viata in jungla din Lubang, a ramas singur.

In 1972, vestile despre uciderea lui Kozuka au facut ceva valuri in Japonia. Japonezii credeau ca ultimul soldat venise acasa cu ani in urma. Presa japoneza a inceput sa-si puna intrebari: in cazul in care Kozuka rezistase la Lubang pana in 1972, atunci poate ca si Onoda, ultimul soldat japonez despre care se stia ca ramasese activ in lupta de gherila dupa finalul razboiului, mai era in viata pe undeva. In cursul aceluiasi an, atat japonezii, cat si filipinezii au trimis echipe in cautarea enigmaticului sublocotenent, ajuns de-acum parte mit, parte erou, parte fantoma.

Nu l-au gasit.

Pe masura ce s-au scurs lunile, povestea locotenentului Onoda a capatat dimensiunile unei legende urbane in Japonia, parea cu totul nebunesc ca acest erou de razboi sa existe in realitate. Multi l-au idealizat. Altii l-au criticat. Altii spuneau ca e un personaj inventat de cei ce se incapatanau sa creada intr-o Japonie de mult apusa.

Tot cam pe-atunci a auzit prima oara despre Onoda un tanar pe nume Norio Suzuki. Suzuki era aventurier, explorator si un pic hipiot. Nascut dupa terminarea razboiului, abandonase scoala si traversase Asia, Orientul Mijlociu si Africa facand autostopul. , dormind pe bancile din parc, in masinile strainilor, la inchisoare sau sub cerul liber. Muncea pe la ferme ca sa capete mancaresi dona sange pentru a-si plati cazarea. Un spirit liber si probabil usor tacanit.

In 1972, Suzuki avea nevoie de o noua aventura.

Revenit in Japonia dupa calatoriile sale, normele culturale stricte si ierarhia sociala i se pareau sufocante. Ura scoala. Nu era capabil sa pastreze un loc de munca. Isi dorea sa plece din nou, sa fie de capul lui.

Pentru Suzuki, legenda Hiroo Onoda a venit ca un raspuns la propriile probleme. O aventura noua, una care merita toata atentia lui. Suzuki credea ca el il poate gasi pe Onoda. Sigur, echipele de cautare ale guvernelor japonez, filipinez si american nu l-au gasit; fortele de politie au scotocit 30 de ani prin jungla, tot fara succes; mii de brosuri aruncate din avion degeaba, la naiba cu toate astea, cel care avea sa-l gaseasca pe Onoda era acest hipiot vagabond care abandonase scoala.

Suzuki a plecat la Lubang si a intrat imediat in jungla, neinarmat si complet neinitiat in tehnicile de recunoastere sau in razboiul de gherila. Strategia lui era simpla: sa-l strige pe Onoda si sa-i spuna ca imparatul era ingrijorat din pricina lui.

L-a gasit in 4 zile.

Suzuli a ramas o vreme cu Onoda in jungla. Acesta era singur deja de mai bine de un an, asa ca s-a bucurat sa-l primeasca pe tanar, fiind disperat sa afle dintr-o sursa japoneza sigura ce se intamplase in lumea din afara. Cei doi au devenit oarecum prieteni.

Suzuki l-a intrebat pe Onoda ce l-a facut sa raman in jungla si sa continue lupta. Raspunsul acestuia a fost simplu: primise ordinul de “a nu se preda niciodata”, asa ca a stat. Isi petrecuse aproape 30 de ani indeplinind un ordin. Onoda l-a intrebat pe Suzuki cum de un “baiat hipiot” ca el s-a hotarat sa-l caute. Suzuki a spus ca a plecat din Japonia hotarat sa gaseasca 3 lucruri: pe Onoda, un urs panda si pe Omul Zapezilor. In ordinea asta.

Doi barbati care s-au intalnit in cele mai ciudate imprejurari: doi aventurieri bine intentionati urmarindu-si niste visuri iluzorii, un Don Quijote si un Sancho Panza japonezi, blocati in gropile umede din jungla filipineza, imaginandu-se eroi, desi erau singuri, nu aveau nimic si nu faceau nimic. ( fragmentul asta are legatura cu subiectul cartii, vezi linkul in subsol) Onoda isi sacrificase deja o mare parte din viata unui razboi fantoma. Suzuki avea sa renunte si el la viata sa. A murit dupa cativa ani in muntii Himalaya, cautandu-l pe Omul Zapezilor, dupa ce i-a gasit pe Hiroo Onoda si pe ursul Panda.

…….

Onoda avea sa declare mai tarziu in decursul vietii sale ca nu regreta nimic. A sustinut ca era mandru de alegerile sale si de timpul petrecut in jungla.

Concluzii

Cine se gandea ca dupa zeci de ani, 30 sau mai bine, mai sunt luptatori activi de gherila in gherila ?

Ca sa ma exprim in limbajul pariorilor in exercitiu: ce cota i-ati fi dat lu’ Onoda ? Banuies ca cel putin cateva sute la 1.

Tot respectul pentru acest Rocky din Japonia. Nu stiu unde s-a filmat Rocky, dar daca a fost in jungla aia Onoda este este primul care a vazut pelicula pentru ca prima parte a fost lansata in 1976. O legenda spune ca el a jucat in film 🙂

Apropo de subiectul cartii in curand, te bati, chiar ani de zile, dar mai scoti capu din noroi din cand in cand si te uiti si imprejur. Macar o data la cativa ani e bine sa vezi lucrurile in perspectiva.

Onoda a murit in 2014 la varsta de 91 de ani.