Mikala

Indrazneste sa vizezi

Iubeste-ma neconditionat

Lucrez la un liceu, aici, in Hollywood, Florida. Daca ati crescut vazand “Ani de liceu” si crezand ca adolescenta este o perioada simpatica, v-ati inselat amarnic. Uneori ma amuz aducandu-mi aminte o gluma de pe Facebook: “Ce sunt nepotii? – Rasplata ca nu ti-ai omorat copiii cand erau adolescenti”

Lucrez cu adolescentii de… OK, de multi ani, si am inteles destul de repede un lucru pe care mi l-a reamintit acum cateva zile un elev slab ca un tar si de doua ori mai inalt decat mine.
Nu statea locului nicio clipa si nici gura nu-i tacea. L-am intrebat: “What can I do with you?” si mi-a raspuns ceea ce stiam de mult: “To love me unconditionally”.

Adica, oricate tampenii ar face, sa nu uiti niciodata ca acum, mai mult ca oricand, au nevoie sa fie iubiti. Nu mai sunt copii, dar nici adulti nu sunt inca. Nu stiu cum sa fie oameni mari, asa ca devin sarcastici, rautaciosi, taiosi. Ironia lor e de multe ori autoironie, daca te prinzi repede.
Si asa, m-a dus gandul la Ileana Badiu. Pe vremea cand am intalnit-o, se chema Ileana Popescu. Adriana Popescu, mama Ilenei, ma cunostea, pentru ca eram amandoua secretar literar la cate un teatru. Stia ca dau meditatii, sa-mi mai rotunjesc venitul de “single mom”.

Ileana avea 15 ani si visa sa devina fotomodel. Liceul o plictisea ingrozitor si isi anuntase parintii ca ar vrea sa cam termine cu scoala.
Atat Adriana cat si doctorul Popescu erau in culmea disperarii. Probabil ca mai incercasera si cu alti meditatori pe care Ileana ii desfiintase cu usurinta.
Si asa, intr-o dupa-amiaza, mi-a intrat pe usa Adriana Popescu, aproape tarand-o dupa ea pe Ileana. Am iubit-o din prima clipa, asa acum o iubesc si astazi, ca pe al doilea copil al meu.
Sentimentul, insa, nu era reciproc. Daca in loc de ochii aia verzi, fata ar fi avut niste lasere, in cateva secunde, as fi fost un morman de cenusa.
Dar mai vazusem eu si inainte niste copii “imposibili”, asa ca nu ma speriam prea usor. Cu Ileana, insa, a fost (poate) cea mai complicata experienta pedagogica din cate mi-a fost dat sa traiesc.
Fericita sa scape de ea macar un ceas, Adriana a plecat, nu inainte de a ma anunta ca progenitura e pe cale sa ramana corigenta la franceza, asa ca… sa incerc eu ceva.
Ne-am asezat eu si… eleva fata in fata, pe doua fotolii.
“OK, zic, franceza nu e atat de grea pe cat crezi. Zi-mi tu ceva si eu iti traduc in franceza, sa vezi ce simplu e.”
Cum naiba sa spargi gheata altfel? Raspunsul a fost insa monumental: “Cacat de broasca”, zice Ileana, fara sa clipeasca. Oops! La asa o replica, orice alt profesor ar fi invitat-o afara instantaneu.
“Cacat de broasca?”, zic eu, “E mult mai usor decat iti inchipui: CACA DE GRENOUILLE”.
Adolescentei mele i s-a rupt filmul pe loc, pentru ca nu se astepta la asa ceva. A inceput sa asculte cu atentie ce spuneam, pentru ca nu o judecasem, nu o plesnisem peste gura, nu ma socasem, nu o respinsesem. Va aduceti aminte: “To love me unconditionally”.

Asa am inceput s-o ajut nu numai cu franceza, dar si cu literatura romana. Ileana nu era insa usor de “dresat”. Ma provoca incontinuu, incercand sa vada cat de lunga e “lesa” cu care se simtea legata. Uneori, isi punea un picior pe marginea fotoliului, ramanand asa, intr-o pozitie arogant indecenta, asteptand sa-i spun sa-si lase piciorul jos. Nu i-am zis niciodata.

copila pe fotoliu
Pe urma, isi punea ambele picioare pe marginea fotoliului, cu trupul contorsionat, fiindu-i aproape imposibil sa noteze ceva.
Momentul de maxim exhibitionism a fost cand si-a pus amandoua picioarele pe spatar, a intrat cu capul sub masa si se prefacea ca ia notite acolo.
Intamplarea a facut ca, tocmai atunci, a intrat pe usa (la mine usa nu era incuiata niciodata) o alta fosta eleva, acum profesoara si ea. A inmarmurit cand a zarit niste talpi pe spatarul fotoliului si o fata bagata sub masa aproape cu totul. “Ce faceti aici?” a intrebat. “Cum, ce facem?” am raspuns. “Lectii”.

Am fost martora amorurilor adolescentine ale Ilenei. Am dat-o cu ceapa pe la ochi cand trebuia sa para ca plange. I-am ascultat toate caraghioslacurile care-i pot trece prin cap unui om intre 15 si 18 ani, fara sa clipesc, fara sa judec. Doar iubind-o si aratandu-i ca, dincolo de zidul de lasere pe care le arunca lumii, se afla o fiinta minunata, desteapta, capabila de lucruri extraordinare. Asa au devenit orele pe care le petreceam impreuna tot mai lungi. Asa s-a facut ca, intr-o zi, Adriana m-a sunat disperata ca nu o gasea pe Ileana nicaieri si m-a intrebat daca stiu unde a plecat cand a terminat lectia cu mine. “N-a plecat nicaieri”, i-am raspuns. “E aici, analizam Scrisoarea I de Eminescu”. “E la tine de 7 ore????” “Da, nici nu ne-am dat seama ca au trecut sapte ore”.

Apoi, a venit Bac-ul. Ileana inca avea ceva de demonstrat lumii, asa ca se pregatea sa se duca la examenul de romana (oral), cu o fusta aproape inexistenta si un tricou care nu ascundea nimic. Am cautat in garderoba o fusta neagra si o bluza alba. Am facut-o sa arate “scolareste”, asa cum se asteptau profesorii din comisie. A luat 10.
Am fost langa ea (si un grup de prieteni, dintre care unii imi devenisera elevi) pentru fircare examen de la facultate. I-am explicat cu rabdare fiecare curs, inclusiv cel de contabilitate, pe care a trebuit sa-l citesc eu mai intai, sa pricep despre ce era vorba.

Am lasat-o sa zboare cand nu a mai avut nevoie de mine. Dar ce zbor frumos! Ii crescusera aripile pe care nimeni nu le vazuse inainte. Nici chiar ea.

Asa am devenit prietene, o prietenie care dureaza pana in ziua de azi. Sunt mandra de Ileana si nu cred ca am alt merit decat acela al unei rabdari infinite. Terenul era prea bun ca sa nu cultivi ceva pe el.
“A mind is a terrible thing to waste”

 

O poveste superba pe care ma bucur s-o impartasesc cu tine.

 

Da-i share sa citeasca si prietenii tai !

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.